Istoric Mănăstirea Cernica
Vestitul codru al Vlăsiei (toponim sub care se ascunde de fapt denumirea de român) se desfășoară până departe spre nordul metropoliei lui Bucur de la răspântia veacurilor XV si XVI, adăpostind prin desișurile sale pustnici și călugări știuți doar de Bunul Dumnezeu. Ei sunt aceia care întemeiază cei dintâi pe unul dintre cele două ostroave de aici ale Colentinei, pe Ostrovul Mare, o așezare isihastă de mici proporții. Era o sihăstrie durată din lemn, pe a cărui loc, în 1608, vrednicul vornic Cernica Știrbei (fost oștean al lui Mihai Viteazul) dimpreună cu evlavioasa-i soție, Chiajna, ctitorise o mănăstire cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae.
Și pentru ca niciodată niscaiva rude hrăpărețe să poată jindui locul cu cele durate și închinate de ei numai lui Dumnezeu, Cernica cere în 1619 Patriarhului de atunci al Constantinopolului să-i întarească daniile prin zapis. 66 de ani după aceea, mănăstirea Cernica va fi închinată Mitropoliei Bucureștilor.
Actuala biserică nu mai păstreză însă nici conturul pe care i-l dăduse cinstitul vornic Cernica și nici pe acela dat ei la 1771 de către starețul Gheorghe, cel mai de seamă dintre ucenicii Sfântului Paisie.
Și aceasta din pricina cutremurului din 1802, care a impus refacerea din temelii a sfântului lăcaș de la Cernica. Cel care avea să facă aceasta cu prețul unor imense strădanii va fi starețul Timotei, între 1809 și 1815.
În apropierea acestei ctitorii (cu mult mai falnică decât cele care o precedaseră pe același loc) arhimandritul Calinic, sfântul de mai târziu, stareț al acestei mănăstiri între 1818 și 1840, ridică în Ostrovul Mic
al incintei o a doua biserică, destinată în exclusivitate obștei monahale și închinată Sfântului Gheorghe.
Perioada stăreției Sfântului Calinic, ale cărui moaște sunt chiar la Cernica, este cea mai rodnică din istoria duhovnicească a acestui lăcaș. La întronarea sa ca stareî, Cernica număra circa 100 de monahi viețuitori, pentru ca, în următorii 30 de ani obștea mănăstirii să crească la 350 de viețuitori, de șapte ori mai mult decât numără ea în prezent.
Mănăstirea Cernica și-a asumat un rol deosebit de-a lungul istorei sale în propășirea artei iconografice și a istoriografiei naționale. Numai Nicolae Iorga a descoperit înlăuntru-i un număr de 300 de manuscrise de o inestimabilă valoare culturală.
Muzeul și biblioteca mănăstirii (cu cele aproape 15000 de volume) sunt mărturii revelatoare pentru ceea ce a însemnat această mănăstire în propășirea spirituală a neamului.
În pacea îngerească a cimitirului din preajmă, sub covorul de flori și de monumente funerare de un tainic pitoresc, și-au dorit odihna de veci oameni dintre cei mai deosebiți: Iorga Cosma (erou al Războiului pentru Independență), Ion Țuculescu - pictorul, Teodor Văcărescu - distinsul diplomat, Iurie Goșu - Mitropolitul Basarabiei, Nifon - mitropolit primat, Ion Lupaș, Pan Halippa și, nu în ultimul rând, părintele scriitor Gala Galaction, care, inspirat parcă de Gorunul lui Lucian Blaga, avea să închine unuia dintre multisecularii stejari din apropierea viitorului său loc de veci acest nepieritor poem:
"Bătrân stejar, în ziua morții mele, tu vei sta - cum stai și azi - neclătinat și falnic. (...) tu mi-ai fost drag de când te știu. De câte ori am trecut prin preajma ta, clipa mea s-a închinat cu drag vânjoșiei tale seculare și gândurile mele s-au odihnit în ramurile tale, ca un stol de păsări călătoare. O, bătrân stejar, ziua morții mele va fi zi de iarnă, sau de vară, de primăvară sau de toamnă și tu - multisecular și falnic - vei purta atunci frunza cea nouă, sau te vei dezbrăca elegiac de frunza îngălbenită și trăită. (...) Și, într-o zi, îți va veni și ție rândul să mori, răpus de trăsnet, de vijelie sau de fierăstrău... (...) Te vei întâlni cu mine acolo unde oglinzile de azi vor fi schimbate (1. Cor. XIII. 12).
Sufletul meu și "ideea" ta se vor regăsi, pelerini, spre cerescul Ierusalim. Și într-o seară - poposind în Emaus - ne vom trezi, deodată: tu, poate Luca; eu, Cleopa. Iar Cel de al treilea nu se va mai face nevăzut, ci va rămânea, etern cu noi, în îmbrățișarea noastră."
C. Tănasă