Este situată la circa
8 km în partea de sud a Craiovei, în imediata apropiere a șoselei Craiova – Calafat, la marginea de răsărit a satului.
După tradiție, aici a fost o bisericuță din lemn ridicată de Mircea cel Bătrân, ca mulțumire a victoriei de
la Rovine și în memoria celor căzuți acolo. În documente apare la începutul sec. al XV-lea, înainte de zidirea locașului actual, care a avut loc între anii 1654 – 1658. Este a doua biserică de piatră, ca vechime, din ținutul Craiovei. În sprijinul afirmației că mânăstirea a existat la începutul secolului al XVI-lea sunt mai multe documente. Exemplu: la 6 iunie 1607, satul Jimnic de lângă mânăstire este vândut marelui ban Preda Buzescu pentru douăzeci de mii de aspri, care sunt dăruiți așezământului. La 8 oct. 1612, Maria Stolniceasca dă o carte mânăstirii Jițianu ce este metoc la sfințitul Pavel de
la Sfetagora, prin care îi dăruiește un sălaș de țigani. Istoricul Nicolae Iorga îl menționează în “Inscripții”, ca fondator al mânăstirii vechi de la începutul secolului al XVI-lea, pe stolnicul Jițianu. Cercetând documentele, s-a constatat că încă din 12 mai 1613 mânăstirea Jițianu avea peste jumătate din satul Jimnic, iar la 7 noiembrie 1616, Alexandru Ilieș Voievod scutește de dări și impozite Jimnicu, partea mânăstirii Jițianu. La 16 aprilie 1625, mânăstirea Coșuna vinde mânăstirii Jițianu funia de pământ cu opt mii de aspri galbeni. Gr. Bulat, într-un articol publicat în revista “Mitropoliei Olteniei”, afirma că întemeietorii mânăstirii sunt boierii craiovești – Bunoveți (Barbu, Pârvu, Daniel), care au înalțat zidire din îndemnul evlaviei și al apărării împotriva urgiilor otomane. Așa se explică și faptul că în continuare a fost luată în îngrijire ctitoricească de urmașii Craioveștilor: Radu Vodă Șerban, Constantin Vodă Brâncoveanu și chiar de Ștefan Cantacuzino. Mai înainte de 1628, mânăstirea Jițianu se află închinată mânăstirii Sf Pavel din Muntele Athos. Din alte documente rezultă că înainte de doamna Bălașa, se găsesc menționați drept ctitori ai locașului boierii Bengești și Maria din Obede, ale căror oseminte au fost îngropate la mânăstire.
Actuala mânăstire, construită între anii 1654 –
1658, a fost zidită în parte de doamna Bălașa, soția domnitorului Constantin Basarab Cârnu. A fost terminată în 1701 de egumenul Popa Luca de
la Sfetagora și de Petru Obedeanu, mare armaș. Tot atunci au fost zugrăvite tinda și chiliile, după cum arată inscripția din 1731. Arhimandritul Dorotei Craioveanul face și el reparații bisericii în 1812. Alte reparații s-au făcut prin 1856, când a fost restaurată și pictura despre care nu există alte date.
După secularizarea averilor mânăstirești din 1864,
la Jițianu n-a mai fost viață monahală. A rămas ca biserică parohială a satului Balta Verde, până în anul 1914, când a fost închisă pentru că ajunsese într-o stare avansată de degradare.
Între anii 1864 – 1873, în fosta mânăstire a funcționat o școală de agricultură, care a fost mutată
la Herăstrău-București.
În anii 1925 – 1932, Comisia Monumentelor Istorice, ajutată și de credincioșii dimprejur, a reparat biserica, fără a-i aduce modificări esențiale.
După 1939, mânăstirea a fost locuită de maici. Acestea au construit chiliile actuale, și-au înființat ateliere de țesătorie, cusături și covoare. În continuare au fost ridicate și construcțiile gospodărești.
Înainte de intrarea în incinta mânăstirii, este o plantație pomicolă și alături de ea plantația de duzi a lui Cuza Vodă, care este îngrijită și protejată ca monument istoric.
Vasile Dumitrache – “Mânăstirile și schiturile României “ – editura Nemira, 2001.
