Conjurația Răstignirii Calendarul cu sfinți de astăzi, miercuri 11 septembrie 2024

Tainice si pline de invataminte sunt ratiunile si complicitatile care au dus la arestarea, batjocorirea si osindirea la moarte de Cruce a Fiului Lui Dumnezeu, a Domnului si Mantuitorului nostru, Iisus Hristos. Abordam, in cele ce urmeaza, sase din rindul celor din urma, lasind tilcuirea primei categorii in grija acelor confrati pentru care “a trai este Hristos si a muri este cistig”(Fil. 1.21).

Prima dintre complicitati, (ordinea este aleatorie), va fi fost setea de razbunare a carturarilor si fariseilor arhierei si intii statatori ai evreilor, fata de Cel Care cutezase a le da pe fata ipocrizia, chemindu-i la indreptare si umilinta; urmeaza (2)tradarea lui Iuda si (3)superficialitatea lui Irod Antipa, (4)lasitatea lui Pilat si (5)barbaria oarba a soldatilor mercenari si - nu in ultimul rind – (6)complicitatea Diavolului. Pentru ca este cazul sa ne reamintim ca acesta, iesind rusinat de nulitatea ispitirilor exercitate asupra Domnului pe muntele Carantania, “s-a indepartat de Domnul”, dar, atentie, numai “pina la o vreme”(Luca 4,13). Ori, vremea aceea trecuse cam de multisor si el, nefirtatul, nu statuse in tot acest rastimp cu miinile-ncrucisate, ci cauta sa-si atraga de partea planurilor lui incilcite pe toti cei dispusi si predispusi a intra in jocurile sale.

Ne este din ce in ce mai greu sa credem ca unul dintre acesti acoliti ai Satanei, Iuda, cu inteligenta lui demna de a maestrului sau, nu se va fi gindit decit la suma aceea modica pentru a-si vinde Invatatorul. Eu, unul, indraznesc a presupune ca pentru el, cistigul va fi fost un pretext subsidiar, ce confirma “gratitudinea” dintotdeauna a fratilor nostri evrei, obiceiul lor cel “bun” de a nu ramine tributari fata de cei care le aduc diverse servicii; a se vedea in acest sens si “generozitatea” materiala cu care ei se adreseaza soldatilor rinduiti cu paza Sfantului Mormant – o generozitate dusa pina la a-i asigura de o raspundere solidara in fata eventualei furii a dregatorului…(Matei 27.12). Revenind la cazul Iuda, (in trecat fie spus, “Judas” in franceza mai inseamna si “vizor”, locul prin care oamenii se pindesc unii pe altii), se acrediteaza si ideea ca gestul lui tintea “stimularea” Invatatorului, “fortarea” duhului Sau la o demonstratie spectacol a Dumnezeirii. In aceasta perspectiva, cursa pe care Iuda o intindea Mantuitorului este de aceiasi sorginte cu aceea petrecuta pe muntele Carantania, si de aceea Iuda a trebuit ca sa sfirseasca sub bluestem. Au ramas in urma lui vaierele prin care el recunoaste a fi gresit vinzind singe nevinovat (Matei 27,4), o mustrare si o cainta dramatizate de-a lungul secolelor, pina si de unele constiinte crestine. Cu ce este, insa, mai de compatimit acest Iuda decit aceia dintre contemporanii nostri, pe care ii vedem omorindu-se cu ultimul glonte dupa ce au apucat sa verse, prin preajma, atita singe nevinovat ?

Cit priveste pe batrinul decrepit Anna cu Caiafa lui de ginere si intreaga-le cohorta de saduchei, de farisei si carturari ajunsi in fruntea Sanhedrinului (instanta iudaica menita a se pronunta in chestiuni statale, juridice si religioase, ceva mai mult decit o Curte Suprema de Justitie din zilele noastre), pentru toti acestia - cu exceptia dreptilor Gamaliel, Iosif din Arimateea si Nicodim - Iisus Hristos fusese dat mai dinainte mortii. Problema care-i framinta acum, era cu privire la chipul in care ei vor reusi sa smulga de la “spurcatii aceia de romani”, detinatorii dreptului de “ius gladi” in tara lor, rastignirea Mantuitorului ? Si, pentru ca nu doreau sa compromita ideea de Messia, o idée care trebuia sa supravietuiasca deicidului, pentru ca ratacirea sa se perpetueze, si pentru ca pina atunci nici unul dintre falsii messia nu fusese condamnat in vreun fel, incriminarea lor va merge spre altceva: spre faptul ca Iisus ar fi hulit afirmind ca este Fiul lui Dumnezeu, al Dumnezeului celui viu a lui Israel, o hula ce se pedepseste, potrivit Leveticului(24,16), cu lapidarea. In pofida acestei reglementari ce le statea la indemina, ei au vrut pentru Iisus moartea prin rastignire. Dar, asa cum am amintit, aplicarea acestei pedepse era in seama autoritatilor romane. Pentru a-i convinge pe acestia de iminenta aplicarii ei in cazul lui Iisus, iudeii vor recurge la un tertip teribil, denuntul mincinos; denuntul care a facut posibila dainuirea celor mai crunte regimuri totalitare din istorie, prezentindu-L pe Iisus ca pe un dusman inversunat al Imparatului, iar pe ei ca pe unii dintre cei mai loiali ai aceluiasi (Luca 23,2; Ioan 19,12). O varianta care il transforma pe Domnul din acuzator neinduplecat al coruptiei, al devierilor si apostaziei de care se facea vinovata aristocratia sacerdotala evreiasca, intr-o sperietoare la adresa Imperiului Roman.

Iata de ce lui Pilat, pentru a dovedi reaua credinta a pirisilor Domnului, nu-i trebuia sa tina in vreun fel partea lui Iisus (asa cum il sfatuise propria-i sotie), ci ii trebuia doar un dram de demnitate si respect in raport cu propria-i dregatorie de inalt magistrat. In veacurile ce vor urma, spalarea aceea a lui pe miini”(Matei 27,24) va cintari enorm in balanta scuzelor invocate de evrei in contextual acelui simulacru de proces. Este, am putea spune, una din pricinile pentru care intoarcerea lor la Hristos se amina intr-una. Se spune ca, in surghiunul sau de la Viena, (unde se pare ca a si murit spinzurindu-se), Pilat “n-a putut uita fata aceea duruta, incoronata de spini, de Om al Durerilor (Man of Sorrows)…”(Isaia 53,3).

Cit despre Irod Antipa, tetrarhul Galileii si al Peraiei, amatorul acela de minuni la comanda, dar nesimtitor si plin de dispret fata de tacerea supranaturala a Domnului, ce s-ar mai putea spune ? Poate c-ar merita, aici, cunoscut find faptul ca el avusese de-a face cu psihiatria, si ca tocmai el s-a gasit a-l eticheta pe Domnul de nebun, returnindu-l ca pe o zdreanta lui Pilat, poate c-ar merita, spuneam, sa ne amintim de cazul psihiatrului francez, Sanglee, autor al unui cartoi intitulat “La folie de Jesus”: ulterior momentului mortii acestui blasfemator, s-a “intimplat” ca printre neologismele intrate in vocabularul limbii franceze, sa se afle si unul de origine scandinava, “cingle-e” care se pronunta exact ca si numele respectivului autor, si care inseamna “nebun, nebuna”. Concluzia se impune de la sine: cel care indraznise a-L face “nebun” pe Domnul, s-a aflat purtind, fara sa o stie, germenele alienarii in chiar numele sau…

Sa aruncam acum o scurta privire asupra atitudinii pe care au avut-o soldatii fata de Domnul, dupa momentul prinderii Sale din Gradina Ghethsemani (Ioan 18, 1-11) si pina la Calvar (19, 38-42). Prin purtarea lor atit de brutala fata de Sfantul Condamnat, ei se aflau intr-o tragica eroare. Cunoscutul istoric J.Flavius relateaza ca soldatii aflati in slujba Pretoriului erau samariteni, sirieni, greci sau de alte origini, dar tot din acelea care nu simpatizau cu poporul evreu. Ignoranta si abrutizarea in care ei traiau, conjugate cu monotonia lungilor zile de cazarma, ii adusesere in situatia de a nu intelege mai nimic din cele intimplate. Cu alte cuvinte, singura circumvolutie pe care ei si-o puteau permite, sarmanii de ei, era cozorocul de pe chipie. Parafrazindu-l pe Shakespeare, care spunea ca “rosul tineresc al hotaririi celei bune s-a vestejit in pustia de sedere pe ginduri” am putea spune despre acestia ca “pustiul din capetele lor au pervertit rosul tineresc al hotaririi celei bune”. Atitudinea Mantuitorului fata de ei ne aminteste de o exclamatia a lui Leon Bloy, in care el se regasea: “O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce Te rastignesc si ii rastignesti pe cei care Te iubesc !”

Mai era apoi, acolo, de fata, gloata aceea ciinoasa, sau, cum o numesc unii biografi ai Patimilor, “haita” care facuse istorie prin participarea ei activa la crucificarea Mantuitorului. Oameni care jubilau la fiecare zvignire dureroasa, la tot scuipatul si lovirea soldateasca a Domnului, atitudinea Sa de “oaie muta inaintea celor care o tund”(Isaia, 53,7), in loc sa-i trezeasca la compasiune, mai tare ii intarita.

Se spune, insa, ca mai mare decit toate aceste atrocitati fizice si morale indurate, si decit insasi Rastignirea, a fost pentru Domnul momentul in care poporul ales, atunci cind a fost pus sa aleaga la rindu-i intre Dumnezeu si tilhar, l-a preferat pe cel din urma, consimtind prin aceasta sa marsaluiasca impotriva raului care-l cuprinsese, cu un rau si mai mare, apostazia.

“Este de mirare, exclama monahul de la Rohia, ca un popor atit de ascutit la minte s-a putut opri asupra unui Messia glorificat, coborind din cer cu un alai definitiv care nu ar mai fi ingaduit nici cea mai mica indoiala ci doar prosternarea, constatarea. Cum de n-au banuit ca planul divin va recurge la o cale mai putin simplista ?”

Vazindu-si casa ravasita (Matei 23,38), un alt evreu, mare rabin, cauta sa justifice astfel soarta de stagnare a poporului sau in urma negarii lui Messia: “Asupra noastra planeaza o binecuvintare si un blestem. Cei care vor sa ne faca bine nu pot, pentru ca se lovesc de blestem; iar cei ce vor sa ne prapadeasca iarasi nu pot, pentru ca se lovesc de binecuvintare”

Iata-i, asadar, pe evreii cei mai luminati (ca sa nu mai amintim de ceilalti care continua a-si spala miinile de rastignirea Domnului), iata-i recunoscind, mai mult sau mai putin explicit, marea eroare de-a-L fi renegat pe Fiul lui Dumnezeu; iIntrucit “CU ADEVARAT, FIUL LUI DUMNEZEU A FOST ACESTA !” (Matei 27,54)