Sfinții Constantin și Elena - 21 mai

 Vezi mănăstiri cu hramul Sfinții Constantin și Elena
Sfinții Constantin și Elena

Biserica noastra, alaturi de cele Catolice si neocalcedoniene, aduc, in ziua de 21 mai, prinosul lor de recunostinta si de aleasa cinstire sfantului imparat Constantin ((n. 272-d. 337) si maicii sale Elena (248-329), primii de acest rang din istorie care au primit in inima lor pe Iisus Hristos ca pe Unsul Lui Dumnezeu, Om adevarat si Dumnezeu Adevarat, centrul istoriei credincioase a omenirii si singura ei sansa de impacare cu sine si cu Dumnezeul Cel Viu si Atotputernic, Creatorul tuturor celor vazute si nevazute.


Sa nu uitam, insa, ca acest Constantin, care a insemnat pentru Noul Legamint ceea ce Moise si David au insemnat pentru cel Vechi, “Apostol si sfint printre imparati”, avusese ca predecesori la cirma Imperiului pe Nero si Hadrian, pe Caracalla si Decius, pe Valerian si Septimius, pe Diocletian si Maxentiu, pentru a nu cita decit opt dintre cei 112 imparati de pina la el, ce si-au sapat numele in istorie cu litere de singe martiric.

De aceea sa nu ne imaginam nici o clipa ca ar fi fost treaba usoara convertirea sa la Hristos; dimpotriva, Constantin si-a asumat prin aceasta umilire a "mindriei de a fi roman", o responsabilitate uriasa, dificultati si riscuri imprevizibile.

Pentru ca el nu a pus doar problema incetarii unor prigoane absurde impotriva celor care credeau in Iisus Hristos, ci, lucru nemaiauzit, chiar insusirea, adoptarea de catre intreg Imperiu a acestei credinte, a unei credinte pe care statul roman de pina la el o socotea drept cauza tuturor nenorocirilor din Imperiu si in flagranta contradictie cu ratiunea de a fi al acestuia.

Iata cum se oglindeau motivele acestui reviriment in chiar unul dintre primele edicte constantiniene: “Fiind asa de mare si atit de bicisnica nemernicia in ale carei chingi se prinsese omenirea, iar treburile statului aflindu-se aidoma unei fapturi atinse de ciuma, in primejdie de moarte(…)ce cale de usurare a gindit Dumnezeu ca prilej de iesire din impas ? Spre indeplinirea voii sale, pe mine m-a cercetat si m-a aflat potrivit ei, sa scot afara si sa spulber, cu sprijinul unei puteri mai mari decit mine, primejdia, spaimele, care pe toate le tine in puterea lor; asa fel ca, invatatura luind prin fapta mea mijlocitoare, neamul omenesc sa se intoarca la slujirea preasfintei Legi, si iar, in asa fel incit, din indrumarea Celui Atotputernic, preafericita credinta sa se respindesca in lume”.


Dumnezeu l-a chemat, asadar, pe Constantin la slujire, precum odinioara pe Sf. Apostol Pavel pe Drumul Damascului, prin trofeul patimii mintuitoare, a aratarii Semnului Sfintei Sale Cruci, in chipul cel mai mununat cu putinta, dupa cum relateaza Eusebiu de Cesareea, cel care-l insotea pe imparat pretutindeni: “Si cum sedea imparatul inaltind astfel de rugaciuni staruitoare, i s-a aratat un semn cu totul fara de seaman de la Dumnezeu; era cam pe la ceasurile amiezii, cind ziua incepuse sa scada si Constantin a vazut cu ochii sai pe cer, deasupra soarelui, semnul de biruinta al Crucii, facut din lumina, si, deasupra, o inscriptie: “IN HOC SIGNO VINCES” (rom.: “Intru acest semn vei invinge”), dupa care, la vederea unei asemenea privelisti, atit el cit si intreaga armata ce-l insotea in expeditie, au fost cuprinsi de frica. Constantin era descumpanit, neputind sa-i priceapa tilcul. Or, tot cugetind indelung la aceasta, iata ca s-a lasat noaptea fara ca sa prinda de veste. Si in timpul somnului, iata ca i s-a aratat Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, si i-a poruncit ca Semnul ce s-a aratat pe cer sa il faca si sa il foloseasca spre ajutor, ori de cite ori va avea de luptat cu dusmanii”

Constantin va implini intocmai porunca dumnezeiasca, si nu doar cu privire la ostirea si luptele sale cu dusmanii. Constiinta Crucii va deveni pentru el atit de vie, incit el o va ruga pe scumpa sa maica, Elena, cea care-l luminase pe calea credintei, sa se duca la Ierusalim si sa caute aievea “lemnul cel sfintit de singele Mantuitorului”, misiune pe care, dupa cum se stie, augusta sa maica a indeplinit-o intocmai, pe vremea cind patriarh al Ierusalimului era Macarie cel sfint.

Preluind apoi crucea suferintelor intregii crestinatati, precum odinioara Simon din Cirene pe a Domnului Hristos, Constantin finalizeaza si aduce la cunostinta a toata suflarea din imperiul sau “Edictul de la Milano”, un decret framintat de o infinita compasiune fata de memoria martirilor si a supravietuitorilor atitor progoane savirsite de predecesorii sai impotriva crestinilor:

“Dau porunca, spune el acolo, ca toti cei ce sunt retinuti contra vointei lor in insule, sa se bucure de efectul amnistiei noastre. Sa iasa din aceste triste si grozave pustietati, unde nu vad decit munti salbatici si o mare furtunoasa si sa mearga a gusta bunurile cele nevinovate ce le va procura vietuirea dimpreuna cu rudele lor in libertate.

Cei care-au suferit lipsurile si necazurile ce i-au insotit, sa fie incarcati de bunuri si scapati de frica, dind slava , asa cum fac si eu, ca slujitor al aceluiasi Dumnezeu. As fi foarte mihnit ca sa se poata zice sau sa se poata crede ca cineva a trait in frica sub domnia mea(…) Doresc ca aceeasi pace si aceeasi liniste ca ale credinciosilor sa aibe si ratacitorii si sa se bucure si ei de acestea (…) Cei ce vor insa sa se sustraga de la primenire si de la primirea Crucii lui Hristos, n-au decit sa se bucure pe mai departe de templele amagirii lor”


Din Fenicia si pina in Numidia, de la Roma si pina la Ierusalim au fost inaltate sute de biserici. Numai in Roma si Bizant s-au ridicat peste 80 de bazilici, mare parte din ele rezistind pina in zilele noastre. Un adevarat exemplu de daruire pentru binele Bisericii lui Hristos a fost si sfanta sa maica Elena, a carei smerenie, discretie si evlavie, ne duc cu gindul la Scoala Maicii Domnului.

Inspiratia crestina este extinsa asupra legislatiei si chiar a vocabularului din decretele constitutionale imperiale. Personalitati crestine, hulite si persecutate pina atunci, sunt chemate sa ocupe functii statale dintre cele mai inalte: Consulatul in anul 323, prefectura Romei in 325, prefectura Pretoriului in 329.

Practicile pagine aflate la moda pina atunci, cum ar fi sacrificiile private, ocultismul, magia si haruspiciile (adica ghicirea viitorului in maruntaiele animalelor), coruptia, vrajitoria, abuzurile, desfriul si excesele de orice fel sunt acum dezavuate de edictele imparatesti. Privind, aproape neputinciosi, cum parte dintre relele indeletniciri suprimate de edictele sfintului imparat, atunci, renasc in lumea si in epoca in care traim, incurajate de indiferenta si areligiozitatea celor ajunsi sa conduca neamurile, de pretinsa lor “echidistanta” si de atasamentul lor servil la niste “Drepturi ale omului” straine sau potrivnice comandamentelor Creatorului, stimulind viata in pacat, ne intrebam si noi, aidoma lui Eminescu: pe cind, Doamne, un nou Constantin care sa opreasca spirala degradarii umane de peste tot Pamintul si sa stopeze prin edicte insuflate de Duhul Sfant, inmultirea atitor faradelegi si impingerea la pieire sigura a acestui loc, Pamintul, daruit noua de Dumnezeu ?


Una dintre posibilele clarificari la aceasta grea dilema, ne este sugerata chiar de Mantuitorul nostru Iisus Hristos, prin raspunsul primit de catre bogatul nemilostiv (Luca 16, 19-31) de la Parintele Avraam, la rugamintea de-a se trimite sol ceresc, prin care sa fie avertizati toti cei inraiti in pacate, de cele ce ii asteapta in vesnicie: “Daca nu asculta de Moise si de profeti, nici daca ar invia cineva din morti, tot nu vor crede”

HRISTOS A INVIAT !

Constantin Tănasă, Piatra Neamț, 19 Mai 2013