PENTRU CA TOȚI SĂ FIE UNA Calendarul cu sfinți de astăzi, miercuri 20 mai 2026

Ne aflăm în pragul împlinirii a o mie de ani de la Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, ruptură consumată pe data de 16 iulie 1054, ceea ce, pentru trupul întregii Bisericii a Mântitorului ostru Iisus Hristos, a însemnat "pierderea unității duhului întru legătura păcii.” (Efeseni 4, 3 ).

Inițiem această rubrică în dorința de-a prezenta, la cererea cititorilor noştri, (și în trducere din franceză - limbă prin excelență catolică), rugăciuni, meditații, exortații şi citate de profundă cugetare şi autentică trăire creştinească, odrăslite în tot acest uriaș răstimp al înghețului comuniunii noastre liturgice şi canonice în ogorul de duhovnicie al fraților noştri catolici.

Iar aceasta, nu pentru a eclipsa în vreun fel tezaurul Sfintei noastre Ortodoxii; ci pentru a ne da mai bine seama, parcurgîndu-le, că acest zid confesional, deşi ne-a întors căutăturile spre puncte cardinale diferite ca organizare, ochiul cel dinlăuntru a rămas credincios, pe mai departe, Aceluiaşi Mântuitor, "Iisus Hristos, ieri și azi și în veci" (Evrei 13,8); iar comuniunea tainică şi unitatea de viață, de iubire şi de credință, statornicite odată pentru totdeauna şi pentru toată posteritatea creştină la Sfânta zi de Rusalii (F.Ap. 2), nu a îngăduit sfâşierea în inimi a Cămăşii celei țesute dintr-un singur fir (Ioan 19:23 & 24).

Găsine-ne-vom, oare, şi după cei 35 de ani ce-au mai rămas pîna la mileniu, tot cantonați de o parte şi de alta a acestui zid formal al Schismei noastre de atunci?

Sau, renunțînd cu bună-credință la inovațiile şi erorile dogmatice, canonice, liturgice şi istorico-bisericeşti, acumulate de-a lungul sutelor de ani, revenind la tradițiile şi temeiurile celor şapte Sinoade Ecumenice, ne vom forța voința şi cerbicia spre o răscruce primenitoare, îngăduind Maicii Domnului, ai carei fii nu am contenit sa ne numim, ortodox şi catolic deopotrivă, ca să ne adune iarăşi deodată în brațele sale iubitoare şi aşa sa ne înfățişeze întru slava Fiului său şi Mântuitoruului nostru Iisus Hristos.

E timpul să ne dăm seama că nicicând altă dată, precum în aceste din urmă decenii, vrăşmaşii Crucii lui Hristos, nu au profitat mai din plin de diviziunile noastre, pentru a-şi impune agenda lor secularistă.

Mimând cu perfidie virtuțile creştineşti, şi beneficiind de sprijinul unor lideri politici europeni - dar străini de valorile creştine care au crescut Europa - ei au ajuns să contamineze de îndoială şi rătăcire sufltetească tot mai multă lume aflată în expectativă.

Fenomenul de respingere, în chiar propria-ne casă, a Referendumului pentru familie, ilustrează această stranie stare de lucruri.

Dar pentru că dărîmarea unui zid presupune cunoşterea anticipată şi analiza cauzelor care l-au precedat, să încercăm un răspuns la una dintre cele mai eludate întrebări din istoria Bisericilor noastre creştine: "Au fost ele, acele cauze, care ne-au pus în față această necruțătoare Schismă, de la Dumnezeu, de la oameni, sau de la cel care străbate pamântul, căutînd pe cine să mai înghită? (1 Petru 5:8).

I. Ca în mai toate evenimentele ce au marcat episoadele din umbră din domeniul geopoliticului, şi aici deviza "divide et impera", işi are partea sa de implicare; vezi, mutatis-mutandis, amenințarea din chiar aceste zile, a conducătorului vremelnic, dar absolut, al Rusiei, de a impune Bisericii țării sale ruperea comuniunii euharistice cu cea mai înaltă autoritate canonică a lumii creștin-ortodoxe, Patriarhia Constantinopolului, din pricina recunoaşterii Bisericii Ukrainene, ca cea de a XV-a biserică autocefală din comuniunea ortodoxă.

II. Cardinalul Humbert, cel care a depus bula și anatema cu excomunicarea pe altarul Catedralei constantinopolitane, a făcut aceasta in nume propriu: întrucât consemnul pe care el îl avea din partea papei care-l mandatase, Leon al IX-lea, era unul de revigorare a relațiilor dintre Constantinopol şi Roma, şi in nici un caz - de uzurpare.

Că totul s-a petrcut la furie, o confirmă chiar Enciclopedia Catholică (Catholic Encyclopedia), care arată că: "Acesta este un caz, poate cel mai caracteristic de schismă a schismelor, când intercomuniunea este sfâşiată la furie şi ură, şi nu ca o consecință firească a unei teologii rivale" . (Text original:"It is a case, perhaps the only prominent case, of a pure schism, of a breach of intercommunion caused by anger and bad feeling, not by a rival theology").

La rândul ei, Wikipedia franceză vine sa completeze acest aspect cu precizarea că Humbert îi ura pe greci, "il détestait les Grecs" , şi că "Incidentul acesta, datorat incapacității şi lipsei de diplomație a legatului papal de a cumpăni bine situația, a fost, ca să spunem aşa, detonatorul Marii Schisme a Orientului". (Textul original: "Cet incident dû à un manque de diplomatie de la part du légat du pape et à son incapacité à appréhender la situation a été en quelque sorte le détonateur du grand schisme d'Orient" .

III. De asemenea, o excomunicare de această anvergură nu se putea face decât în numele unui papă aflat în viață: ori, la acel moment, papa Leon al IX-lea, cel care-l mandatase pe cardinalul Humbert, tocmai murise cu mai bine de două luni în urmă, iar alegerea succesorului său, Victor al II-lea, nu va avea loc decât pe 16 aprile 1055, adică după nouă luni de la momentul Schismei.

Există dovezi că Humbert cardinalul fusese inştiintat la timp, prin intermediul porumbeilor voiajori, în vogă pe vremea aceea, de moartea superiorului săi ierarhic, si nu este exclus ca el, cardinal fiind, să se fi văzut deja noul papă, ca drept răsplată pentru isprava ce urma sa aducă iarna milenară în relația celor două mari Biserici creștine.

Se cuvine, însa, a recunoaşte, că şi anatema cu care Patriarhul nostru, ortodox, Mihail Cerularie, s-a pripit atunci, răspunzând, mai degrabă in spiritul Vechiului Testament (Levetic 24.20) decat al Celui Nou (Matei 5;39), a fost tot la furie - ceva ce putea fi evitat; iar aceasta, cu atât mai mult cu cât el-însuşi nutrea convingerea că sigiliile de pe scrisoarea Papei fuseseră falsificate de către cardinal.

Astfel, Patriarhul Mihail Cerularie, cu bună ştiință excomunica şi elimina din diptice un papă care, pe lânga faptul că nu se mai afla în viață la acea dată, nici nu semnase măcar bula aruncată la nebunie de către cardinalul Humbert, în plină Catedrală.

IV. Mergînd acum mai departe pe firul istoriei Bisericii Catolice, se constată că dintre toți papii care s-au perindat de atunci, începînd cu Victor al II-lea şi ajungînd la cel din zilele noastre, papa Francisc, nici unul măcar nu a trecut la ratificarea gestului comis de către cardinalul Humbert. Definitoriu în acest sens este cazul papei Ştefan al IX-lea, care, în fosta-i calitate de cardinal Frederick de Lorena, făcuse parte din delegația condusa de Humbert: ori, acest papă nu doar că nu a dat curs ratificării gestului înfăptuit de fostul său şef de delegație, ci, in pofida multor piedici care l-au costat viața, a militat pentru o redresare a relațiilor cu Răsăritul, prin Isaac Comnenul, împăratul de atunci al Imperiului Bizantin.

V. Netemeinicia şi negarea schismei se degajă şi din dialogul consemnat de istorici, pe care papa Urban al II-lea (1088 - 1099) l-a avut cu împăratul bizantin Alexie I Comnenul (1081 - 1118), dialog prin care cei doi nu vorbesc despre Schismă decât ca de o oarecare "întîmplare petrecuta la 1054", "o simplă ceartă între Patriarhul Mihail Cerularie şi Cardinalul Humbert", deci, ca despre o excomunicare între persoane, ce n-ar fi trebuit să ducă la spirala schismei dintre cele doua Biserici.

Este de mirare că în pofida atâtor argumente, ce au culminat cu ridicarea concomitentă a anatemelor, pe 7 decembrie 1965 de catre vrednicii de pomenire, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Atenagoras I şi Papa Paul al VI-lea, precum şi a tuturor eforturilor ulterioare, revenirea în fapt la comuniunea dorită de Domnul, "ca toți să fie una", în loc să se apropie de noi, pare, fatalmente, a se îndepărta.

Căderea în timp, invocarea unei organizări clădită pe deosebiri, pletora de socoteli şi controverse apodictice acolo, unde, s-ar cuveni, poate, să tăcem şi să ne rugăm mai mult, pentru a-I lăsa loc de exprimare şi lui Dumnezeu, par a fi obstacole de netrecut.

Nu putem, apoi, da uitării, nici manifestările profund neortodocse, pe care Biserica Catolică le-a avut fața de leagănul Ortodocsiei, Bizanțul, prin devastarea capitalei sale de către cavalerii latini ai Cruciadei a IV-a, în aplrile 1204; greu de iertat este şi nepăsarea arătată la momentul cotropirii turceşti a Constantinopolului din mai 1453, şi multe alte najunsuri care au urmat acestora, şi care nu pot fi date uitării.

Dar, putem reflecta și înțelege faptul că toate acestea nu au făcut parte din cauzele Schismei, ci din consecințele ei; uităm că "a iubi inseamnă sa iubeşti ce e de neiubit; că a ierta înseamna să ierți ce e de neiertat; că a crede înseamnă să crezi ce e de necrezut şi a spera înseamnă sa speri când totul pare fără de speranță" (G.K.Chesteron).

A sosit, aşadar, momentul să punem în față argumentele pro-reconciliere și să întoarcem urechile de la glasul celor care şi-au făcut o profesiune din menținerea diviziunilor şi a ostilităților dintre noi.

Inaugurînd, în anul 325, Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Sf. Constantin cel Mare va fi spus, printre altele, că disputele din interiorul Bisericii lui Hristos sunt „mai periculoase decât războaiele sau alte conflicte; ele îmi provoacă mai multă durere decât orice altceva”.

Iar părintele nostru, Arsenie Boca, aidoma unui profet al vremurilor ce se întrevăd acum, din pricina scăderii credinței prin perpetuarea dezbinărilor noastre, a ținut să ne lumineze cu aceste grave cuvinte: "Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume. Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una".

Tănasă Constantin, 8 ianuarie 2019